Desfăşurată de-a lungul a două milenii, istoria Şimnicului de Sus este zbuciumată. La fel de zbuciumată ca inima ţăranului, pentru care pământul a fost întotdeauna comoară de nepreţuit.
Parte integrantă a acestei Oltenii străvechi, comuna Şimnicu de Sus este atestată documentar în secolul al XVI-lea. Şi totuşi, obiecte descoperite acum câteva zeci de ani dovedesc faptul că aşezarea a fost locuită încă din antichitate. Mai precis, locuinţele deschise sau întărite de la Şimnic făceau parte din sistemul de fortificaţii al Pelendavei antice, iar mai târziu, în evul mediu, acestea erau în strânsă legătură cu Craiova, alături de o mulţime de sate, aşezări mai mici sau mai mari, unele aservite boierilor Craioveşti, altele moşneneşti, neatestate în hrisoave.
Pâmântul şi ţăranul – vechi de când lumea
Cel mai vechi sat al Şimnicului este Mileşti, consemnat într-un document la 29 ianuarie 1546, dat din porunca domnului Mircea Ciobanu. La acea vreme, gospodăriile erau puţine, însă ocinile erau cumpărate de fruntaşii satelor cu dare de mână ori de diferiţi slujbaşi, însărcinaţi cu strângerea birurilor şi dijmelor. Treptat, prin aceste vânzări şi cumpărări, mulţi moşneni ajungeau în rândul rumânilor, iar satul prindea din ce în ce mai mult contur. După cum spun bătrânii, satului i s-a dat denumirea de la un anume căpitan Milescu din oastea lui Mihai Viteazul, care ar fi fost din partea locului. La fel s-a întâmplat şi cu Duţuleşti, dar 150 de ani mai târziu, când a luat numele lui Dincă Duţu, locuitor în zonă. Satul Izvor pare să-şi fi luat numele de la numeroasele izvoare existente şi astăzi în Valea Viii, loc de popas altădată spre târgul săptămânal al Craiovei, pe vestitul Drum al Muierii sau al Muntenilor.
Denumirea de Deleni nu apare în documentele vechi. Anterior acesteia, sătenii îl numeau Cioroiu sau Cioroiaşu. Este însă posibil ca noua denumire să se lege de vreun colţ de pădure care se găsea pe Dealul Muierii – unde este aşezat satul – pădure care mai târziu a fost defrişată.
După 1864, apare în acte şi denumirea satului Cordina – provenit de la platoul pe care este aşezat, între două văi, în formă de coardă. Acum, acesta a ajuns doar cătun, parte componentă a satului Cornet – care, la rândul său, a luat numele unei păduri vechi de corn.
Cel mai nou sat este Leşile. Aflat la şosea, acesta s-a format prin mutarea aşezărilor de pe deal, iar numele îi provine de la fostele smârcuri peste care oamenii treceau punând „lese“.
Cu sufletul au luat, cu nevoia au dat
După o epocă în care marii moşieri şi-au dat de la unul la altul satele – moşteniri sau vânzări-cumpărări, a urmat perioada interbelică. Problema care a frământat secole la rând acest popor – de la domnitori până la ultimul sărăntoc – pământul adică, a devenit în aceşti ani dintre cele două războaie mondiale majoră. Aşa cum o arătaseră şi evenimentele de la 1907, această problemă cerea imperios o rezolvare rapidă. Acest fapt l-a determinat pe regele Ferdinand I ca, încă înainte de sfârşirea războiului, să le promită pe front ţăranilor că le va da pământ. Decizia s-a concretizat prin decretele de expropriere din 15 şi 16 decembrie 1918, dar care s-au pus în practică abia din 1921. Exproprierea moşiilor se efectua de la 100 de hectare în sus.
Primăria Craiova s-a numărat şi ea printre proprietarii cărora li s-a luat atunci pământul. Astfel, în satul Cornet, ea era proprietară pe o moşie de 208 hectare. Prin avocatul său, Primăria Craiova a cerut să-i rămână măcar 23 de hectare – care cuprindeau „conacul cu împrejmuirea, dudăria şi zăvoaiele“. Comisia judeţeană a respins apelul, iar exproprierea a fost totală. Pământul a ajuns, aşa cum s-a promis, la ţărani.
Declanşarea războiului pe 22 iunie 1941 a agravat mult situaţia ţărănimii. Mobilizările lipseau gospodăriile de braţe de muncă. Apoi confiscările obişnuite în situaţii de urgenţă s-au abătut asupra oamenilor: li s-au luat alimente, vite, furaje, îmbrăcăminte, cereale şi mijloace de transport. Datoriile ţăranilor la bănci au crescut mereu. Şi mulţi au fost obligaţi să-şi vândă pământurile abia căpătate.
Epoca de înfăptuiri măreţe
După 23 august 1944, în România începe o nouă epocă. Puterea este preluată de comunişti, iar trecerea la totalitarism se petrece rapid. Pe 23 martie 1945 se înfăptuieşte reforma agrară, cu scopul declarat de a mări suprafeţele arabile ale gospodăriilor ţărăneşti cu mai puţin de cinci hectare şi crearea de noi gospodării pentru cei fără pământ. Reforma expropriază terenurile arabile mai mari de 50 de hectare, ceea ce duce la desfiinţarea marii proprietăţi funciare. Pe terenurile pe care ţăranii le primesc nu se dă însă nici un inventar agricol.
Treptat, partidele politice istorice sunt îndepărtate din viaţa politică, iar în final, desfiinţate. Partidul Comunist devine partid unic, reprezentant al unui regim dictatorial ce nesocoteşte profund drepturile şi libertăţile individuale.
Din 1949, prigoana comuniştilor se abate pe capul ţăranilor, silindu-i să intre în gospodăriile colective, după ce-i obligă să predea către stat cotele din produsele agricole. Prin rezoluţia şedinţei plenare a Comitetului Central al PMR din 3-5 martie 1949, se începe timid colectivizarea satelor. Se încheie în 1962 cu colectivizarea întregii suprafeţe arabile din ţară.
La fel ca în toate zonele rurale din ţară, oamenii din Şimnic se confruntă de zeci de ani cu o acută lipsă de alimente. Nivelul de trai al populaţiei scade vertiginos, mai cu seamă în 1975, accentuându-se după 1980. Singurele „realizări de aur“ sunt asfaltarea şoselei Craiova – Târgu Cărbuneşti şi electrificarea comunei Şimnicu de Sus. În rest, o scufundare în neant, în orele de trudă la CAP, în viaţa de zi cu zi, searbădă şi întunecată de nevoi…
